Stările de
neputință există. Cu toții le avem, chiar dacă diferă adâncimea și durata lor.
Când apar, cu toții fugim de ele și nu vreau să fac o comparație relativ la
felul în care fugim deoarece bănuiți care ar fi aceea.
Pentru oamenii
care merg la serviciu fără pasiune, pentru cei care au o familie, rate la bancă
și griji cât să nu le rămână timp pentru nimic altceva, rutina zilnică acoperă
ca o ceață realitatea dar funcționează și ca o carapace protectoare care nu
lasă vizibilitate prea mare asupra adâncimii stărilor de neputință. Ceva în
genul "ce nu ai timp să observi nu te macină". Sau ca o anestezie.
Alți oameni
observă stările "negative" dar le neagă rapid existența luând din
dezvoltarea personală doar ideea "gândește pozitiv și totul va fi
bine" considerând că asta este de ajuns. Posibil să funcționeze pentru o
vreme.
Însă pentru
persoanele preocupate de autocunoaștere și de propria dezvoltare (care din
fericire sunt tot mai multe), stările de neputință pot să dărâme lucruri
construite cu greu în luni sau chiar ani de muncă interioară. Aici lucrurile se
complică.
Oricărui om
din ultima categorie îi place să spună că totul e ok, că munca de dezvoltare a
dat rezultate și că stările de tristețe, de pesimism, de negativitate (sau
căderile în general) au dispărut. Dar asta ar însemna să privim doar suprafața
stărilor prin care trecem. Mii de articole s-au scris și se scriu în fiecare
zi pe hârtia reală sau virtuală despre cum au reușit oamenii să iasă din
astfel de stări. Fiecare dintre aceste articole oferă tehnici și numeroase
metode în 3 puncte, 7 pași sau "n" etape prin care promit garanții în
ceea ce privește depășirea stărilor de neputință oricare ar fi natura acestora.
Sunt sigură că ați citit astfel de titluri, internetul abundă. Dar oare se
rezolvă lucrurile în profunzime în oricare caz?
De asemenea,
articolele motivaționale și video-urile din aceeași gamă funcționează pentru o
vreme dar probabil știți că impulsul lor nu ne poate ține la infinit departe de
propriile stări.
Astfel,
dezamăgirea apare din nou în numeroase cazuri când stările revin parcă mai în
forță. Și atunci e posibil să ne întrebăm unde am greșit, de nu reușim să
atingem starea mult dorită de echilibru sau de ce aceasta durează mult mai
puțin decât ne-am așteptat.
Experiențele
mele și ale celor pe care îi cunosc mi-au arătat că dezamăgirea pe care o
produce neputința de a depași starea de neputință și autoînvinuirea că greșim
undeva este mult mai aspră decât neputința inițială în sine. Sper că nu
sună chiar atât de complicat (și nu, nu e o greșeală în fraza precedentă,
expresia unde se repetă cuvântul neputință am scris-o intenționat), vorbesc
aici despre gândul din spatele gândului inițial. Adică vreau să spun: e mai
simplu să încerci să ieși dintr-o stare când mintea nu complică lucrurile și e
mult mai greu când o lași să facă asta.
Când omul este
pe un drum al cunoașterii de sine, adică după ce și-a dat silința să observe și
să accepte sau să transforme diversele sale aspecte am observat că
o stare de neputință funcționează ca un buldozer care mătură totul în cale. Și
nu vorbesc aici de stările de lipsă de voință cu care s-ar putea confunda. Mă
refer la starea în care omul simte că a făcut tot ce i-a stat în puteri și
totuși simte că ceva îl oprește asemeni unui zid - ceva a cărei seminificație
logică lipsește. În astfel de cazuri ne apar în minte expresii de
genul "însemnă că nu am învățat/nu cunosc destul", "nu am
acceptat destul", "nu-s în stare de fapt de nimic", "poate
că așa mi-e scris", "unde mi-e curajul pe care am crezut că îl
am?", etc.
Am ajuns la
concluzia că ceva ne scapă când ne luptăm să îndepărtăm cu orice preț (!)
astfel de stări. Că acest tip de abordare face parte din negarea unei
părți din firescul lucrurilor. Nu am neapărat un fir logic (rațional) să
argumentez ceea ce simt și ce am spus aici. Dar...dacă
stările de neputință sunt "pauzele" de care ființa în întregul ei are
nevoie pentru a se reseta? Dacă aceste pauze neplăcute sunt suportul
indispensabil al stărilor de bucurie ce se vor naște? Dacă aceste stări au un
rost (fac parte din firesc) exact în aceeași măsură în care stările de bucurie
au? Dacă mintea noastră nu este încă în măsură să cuprindă misterul stărilor de
neputință?
Poate că nu am
răspunsuri la întrebările de mai sus, dar știu sigur că aceste întrebări mi-au
dat o altă perspectivă asupra stărilor prin care am trecut și prin care trec în
această realitate
***Notă: A
nu se înțelege din acest articol că recomand să lăsăm stările de neputință să
ne doboare sau să „locuim” pentru totdeauna în acestea. Am vrut doar să sugerez
că în cazul când simțim că am făcut tot ce depinde de noi putem
privi starea ca moment al unei resetări sau ca moment în
care un mister al ființei noastre e pe cale să se dezvăluie, unul pe care
mintea noastră încă nu îl poate pătrunde. Am scris acest text și deoarece
consider că schimbarea de perspectivă (oferită de întrebările de mai
sus) ne poate face mai blânzi cu noi
înșine în cazul autoînvinuirilor ce pot să apară în astfel de stări.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu